CURCUBEU PESTE GENERATII
de Lorin-Bogdan Popescu
I
Cea mai mare plăcere a mea este să stau de vorba cu copiii. Cu copiii de orice vârstă, de la cei 4 ani ai fetiței colegei mele de birou (care m-a fermecat pentru eternitate când mi-a destăinuit că ea crede că oamenii - maică-sa era insărcinată cu soră-sa - apar, așa, ca florile: trebuie că există, undeva, niște semințe de oameni, a zis, scormonind pământul unui ghiveci din care răsărise o mușcată) și până la vârste mult înaintate, oameni de care ai zice că sunt peste măsură de serioși - fiind peste măsură de bătrâni (până să cresc îndeajuns încât să funcționeze Logica, nu o data bunicu-meu matern îmi dădea de furcă, "Bogdane, ia du-te până în camera de dincolo și vezi dacă nu sunt acolo, zicea, da' caută-mă bine!", cand voia să ”tragă” câte o țigară).
La fix 11 ani de la terminarea clasei a XI-a m-am întâlnit cu (sic!) copiii clasei a (încă o dată sic!) XI-a F din liceul unde am absolvit (astăzi, colegiu!), o clasă plina de (după cum se va vedea) tineri care aduc cu ei stranii coincidențe: chipul lui Vlad Vinereanu este, după cum scriam în alt articol, adânc anocrat în copilăria mea, Catrinel Antonie se recomandă Caty (numele muzei mele pentru o carte de Fizică pe care mi-am propus s-o scriu până mor), Tibi are veleități de actor (și eu!), Andra are un fermecător accent moldav - deși bine disimulat (și jumătate din familia mea e moldoveană), Irina Paraschiv seamănă, leit-poleit cu o fostă iubită, Irina Tipi cu o alta. Am înnebunit eu? Nu, n-am înnebunit, unul din profesorii clasei, fost profesor de-al meu, îmi spunea că asta e o clasă în care mi-ar fi plăcut să fiu: Fete frumoase, băieți haioși. Nu știu de băieți, dar de fete sunt sigur!
Eu și tinerii trimbulinzi ne știam, însă, de mai demult: prin intermediul blog-ului clasei lor si celor ale lor, personale. Cu care eu, negăsind nimic mai bun de făcut, am pierdut zile și nopți întregi citind, scriind (comentarii și articolul acela pentru revista școlii), privind pozele făcute de ei. Iată că a venit timpul să le pierd iarăși.
II
Dintre greșelile vieții mele de până acum, cea dinaintea întâlnirii cu a XI-a F este că am făcut o baie. Da, da, ca am făcut o baie! O baie fierbinte, dulce moleșeală care aproape m-a și omorât... numai când răul fusese făcut am aflat că una din contradicțiile în vigoare, în boala de care sufăr, este expunerea la temperaturi ridicate. (Da, mulțumesc... mi-am dat seama...empiric! mielina se distruge la temperaturi ridicate si deci nervii funcționeaza mai prost. Ce e mielina scrie in manualul de Biologie de clasa, ce ziceam?, a XI-a.)
Pot să identific și care anume nervi au fost cei mai afectați: ăla care se ocupa cu inervația musculaturii vălului palatin (că nu puteam articula prea bine) și ăla care comanda mușchii care comprimă vezica urinară(mergeam la toaletă o data/ora). Scrie tot în manualul de Biologie pentru cls. a XI-a (profil real) care nervi sunt ăia, exact. E de înteles de ce stăteam pe scaun și gânguream ca o epava și aș fi vrut să le spun (aveam un plan pregătit de acasă) de ce e bine să citească tot ce li se indică la ora de Limba si Literatura Română( vizita mea pica în timpul unei ore de LLR...), de ce trebuie să învețe despre Eminescu (...în care se studia Eminescu), și diverse prostioare amuzante care să îi facă să râdă. N-am reusit să spun decât prostioarele și puțin despre Eminescu, care ”avea nas”, le-am zis, ”pentru descoperirile științifice care aveau să facă epocă”. Așa că am să le scriu acum.
”Copii, e bine să știți ce vi se indică la LLR (cel puțin) pentru că nu aveți timp să le trăiți pe toate. Și apoi, atunci când trăiești tu o chestie pe care a mai trait-o încă cineva (și despre care știi), voluptatea e îndoită. Spre exemplu, când te îndrăgostești. Marea dragoste e un fenomen cultural, scria unu' mare - psicile nu se îndrăgostesc! Sigur, poți trăi și dacă nu te îndrăgoștești, pisicile doar asta fac... dar vă doriți o viață de pisică?
Apoi, Eminescu: de ce e Eminescu atât de studiat și de ce trebuie să citim Eminescu? Primo: nu cred că trebuie! Eh, e în programă...și profa insista... se mai cere și la bac...dar, zău, nu trebuie. A citi (Eminescu sau altminteri) e mai mult o chestiune de vreau, decât o chestiune de trebuie.
Dar motivul esențial pentru care trebuie să vreți să citiți și să învățați despre Eminescu (asta e secundo) este acela ca Eminescu a epuizat felul canonic de a scrie poezie în limba română. Există poezia dinainte de Eminescu, oarecum desuetă și hilară (vă amintesc ah-urile și oh-urile poeților Văcărești), poezia de după Eminescu (unde poetul se căznește să găsească o formulă nouă, inedită de exprimare; exemplul cel mai potrivit de inovație este Nichita Stănescu) și Eminescu, ca un jalon înfipt în firul liniar al timpului, un fel de etichetă ”felul clasic de a scrie poezie în limba română” (deși Eminescu este un romantic, știți, nu? din punctul de vedere al tehnicilor și din cel al filonului inspirațional - tematic). Un fel de Mozart în Muzică: așa e natural să sune rimele în limba română, la fel cum Mozart poate fluiera oricine, chiar poate fără să o știe (pentru că așa e natural să fluieri). Și în fine: marele impact asupra limbii române! Limba română modernă sună așa cum o auziți pe culoarele școlii, pentru că a trăit un tip, Eminescu, care a scris poezie folosind ceea ce la vremea respectiva era neologism, dezăgăzuind potențialul evolutiv al limbii ( altfel, și azi vorbeam spunând ”pohvala hulă străpungă horba să pozvolească-n ucaz păgân" în loc de "bună ziua, v-am adus o scutire medicală ca să-mi motivați absențele!").
Ei, dar n-a fost să fie.Ar fi ieșit, atunci, la iveală veleitățile mele de actor - toată lumea, inclusiv profesoara mea de Fizică din liceu, s-a crucit când am anunțat că vreau să devin fizician. (Am ales s-o vizitez după consumarea orei de română; ce noroc că stă relativ aproape de școală: trecuse o oră, aveam urgent nevoie la WC!...Care ziceam că sunt nervii ăia?)
Pot să identific și care anume nervi au fost cei mai afectați: ăla care se ocupa cu inervația musculaturii vălului palatin (că nu puteam articula prea bine) și ăla care comanda mușchii care comprimă vezica urinară(mergeam la toaletă o data/ora). Scrie tot în manualul de Biologie pentru cls. a XI-a (profil real) care nervi sunt ăia, exact. E de înteles de ce stăteam pe scaun și gânguream ca o epava și aș fi vrut să le spun (aveam un plan pregătit de acasă) de ce e bine să citească tot ce li se indică la ora de Limba si Literatura Română( vizita mea pica în timpul unei ore de LLR...), de ce trebuie să învețe despre Eminescu (...în care se studia Eminescu), și diverse prostioare amuzante care să îi facă să râdă. N-am reusit să spun decât prostioarele și puțin despre Eminescu, care ”avea nas”, le-am zis, ”pentru descoperirile științifice care aveau să facă epocă”. Așa că am să le scriu acum.
”Copii, e bine să știți ce vi se indică la LLR (cel puțin) pentru că nu aveți timp să le trăiți pe toate. Și apoi, atunci când trăiești tu o chestie pe care a mai trait-o încă cineva (și despre care știi), voluptatea e îndoită. Spre exemplu, când te îndrăgostești. Marea dragoste e un fenomen cultural, scria unu' mare - psicile nu se îndrăgostesc! Sigur, poți trăi și dacă nu te îndrăgoștești, pisicile doar asta fac... dar vă doriți o viață de pisică?
Apoi, Eminescu: de ce e Eminescu atât de studiat și de ce trebuie să citim Eminescu? Primo: nu cred că trebuie! Eh, e în programă...și profa insista... se mai cere și la bac...dar, zău, nu trebuie. A citi (Eminescu sau altminteri) e mai mult o chestiune de vreau, decât o chestiune de trebuie.
Dar motivul esențial pentru care trebuie să vreți să citiți și să învățați despre Eminescu (asta e secundo) este acela ca Eminescu a epuizat felul canonic de a scrie poezie în limba română. Există poezia dinainte de Eminescu, oarecum desuetă și hilară (vă amintesc ah-urile și oh-urile poeților Văcărești), poezia de după Eminescu (unde poetul se căznește să găsească o formulă nouă, inedită de exprimare; exemplul cel mai potrivit de inovație este Nichita Stănescu) și Eminescu, ca un jalon înfipt în firul liniar al timpului, un fel de etichetă ”felul clasic de a scrie poezie în limba română” (deși Eminescu este un romantic, știți, nu? din punctul de vedere al tehnicilor și din cel al filonului inspirațional - tematic). Un fel de Mozart în Muzică: așa e natural să sune rimele în limba română, la fel cum Mozart poate fluiera oricine, chiar poate fără să o știe (pentru că așa e natural să fluieri). Și în fine: marele impact asupra limbii române! Limba română modernă sună așa cum o auziți pe culoarele școlii, pentru că a trăit un tip, Eminescu, care a scris poezie folosind ceea ce la vremea respectiva era neologism, dezăgăzuind potențialul evolutiv al limbii ( altfel, și azi vorbeam spunând ”pohvala hulă străpungă horba să pozvolească-n ucaz păgân" în loc de "bună ziua, v-am adus o scutire medicală ca să-mi motivați absențele!").
Ei, dar n-a fost să fie.Ar fi ieșit, atunci, la iveală veleitățile mele de actor - toată lumea, inclusiv profesoara mea de Fizică din liceu, s-a crucit când am anunțat că vreau să devin fizician. (Am ales s-o vizitez după consumarea orei de română; ce noroc că stă relativ aproape de școală: trecuse o oră, aveam urgent nevoie la WC!...Care ziceam că sunt nervii ăia?)
III
Una peste alta, a fost o întâlnire plăcută. Copiii au râs, poate de mine...dar au râs, n-au plâns! (asta face parte din riscurile meseriei de profesor; ce mi-ar mai fi plăcut să fiu profesor... dar dacă nu pot vorbi?!). Cu o săptămână înainte fusesem cu ei la teatru, un amalgam de două piese scurte de Cehov, jucate binișor de o trupa de actori neprofesioniști, pe care (în pofida acestui din urmă fapt) sala i-a aplaudat în picioare. Dupa spectacol, ne-am dus cu toții să bem un vinișor cu portocale într-o speluncă pe care eu n-o știam, nu exista pe vremea când îmi efectuam eu studiile mele liceale... Cu ocazia asta, am mai cunoscut doi-trei băieți din clasă: pe Mircea, rocker - ca mine, pe Voicu (e matematicianul clasei) si pe Crețu (e crețul clasei). Mircea stă în bancă cu Tibi. Despre Voicu am reținut că are vocea groasă.
IV
În limba franceză, curcubeu se zice arc-en-ciel. Și ăsta e motivul pentru care scrierea de față se numește ”Curcubeu...”. (Pentru cei care nu studiază franceza, traducerea literală este arc-în-cer.) Asta am găsit eu că s-ar fi întâmplat acolo, un arc-în-cer, o conexiune peste 11 ani, cu o clasă a XI-a... de nota 11!
În limba franceză, curcubeu se zice arc-en-ciel. Și ăsta e motivul pentru care scrierea de față se numește ”Curcubeu...”. (Pentru cei care nu studiază franceza, traducerea literală este arc-în-cer.) Asta am găsit eu că s-ar fi întâmplat acolo, un arc-în-cer, o conexiune peste 11 ani, cu o clasă a XI-a... de nota 11!
